O floare.

Stii ce e urat? Ca ajungi sa iti placa o persoana pe care o considerai prea imatura pentru tine, acea persoana pe care acum mult, mult timp am refuzat-o de atatea ori, iar cand poate vroiam sa fiu cu ea am lasat-o balta. Nu am constientizat sufletul ei de copil, curat ca o lacrima, chipul ei nepatat inca de sangele machiajelor sau a fondului de ten. Atunci eram mici, si eu si ea, inconstient de lucrurile pe care le faceam, am ales o alta cale. O cale nedreapta, am realizat pe parcursul timpului. Dar timpul trece, a trecut peste amandoi. Eu acelasi dobitoc, ea? Crestea, ca o floare, se facea din ce in ce mai frumoasa, mai desteapta, matura. Eu nu puteam face altceva decat sa o privesc. Ma uitam si cu ciuda o vedeam cum am pierdut printre degete un copil simplu, timid, sincer. Ma gandesc ca poate in cacatul asta de viata pe care o duc, ea putea fi soarele. Ea putea fi copilaria din inima mea, zambetul dintr-o dimineata ploioasa.

Acum ma uit la ea si realizez ca e persoana care, fara voia ei ma incarca cu energie. Ma inebuneste cu zambetul de copil inocent si imi sfideaza imaginatia cu firele ei de par purtate de vant..

Acel eu de langa mine.

Imi spunea ca alta femeie nu va mai putea iubi. E ratacit intr-o alta viata in care nu se simte motivat si ar vrea sa plece. Ar vrea sa lase totul in urma, sa o ia de la capat. Imi spunea ca abia dupa ani si-a dat seama ca, poate aceea fata care ii era destinata lui, a trecut ca o adiere pe langa el. A fost vantul ce il purta de pe un nor pe altul, ploaia calda ce il trezea in diminetile secetoase, sau fulgerul ce il resurscita cand avea mintea incuiata. Si-a dat tarziu ca poate a dat cu piciorul la singura iubire adevarata pe care a simtit-o in viata lui. Si-a dat seama ca a fost momit de ganduri ce duceau la o tenta de mandrie barbateasca si ca a gresit cand a plecat de langa ea. Dar totusi se trezeste cu gostul buzelor ei, mirosul rimelului, iar din cand in cand are impresia ca in gura simte cate un fir de par lung, ondulat, roscat.

Nu inceteaza si ma dispera povestile pe care mi le nareaza despre momentele pe care le-au petrecut impreuna. Prima intalnire, geaca neagra de piele, acei pantaloni mulati, ruj rosu strident si cizmele cu toc. Era vopsita, negru si purta o pereche ce cercei ce atarnau aproape de umar. Pe dedesubt purta un plover albastru. Acel plover albastru cu anchior, de era preferatul lui...

Schimbarea.

Si m-am schimbat. Nu mai sunt acelasi pusti ce vroia ca totul in jurul lui sa fie cat mai "ok" posibil, chiar daca el nu era. Nu mai sunt acel baiat care facea pe prostul pentru a iesi in evidenta si suferea de atentia pe care nu o avea. M-am schimbat, desi in mare parte nu in bine si recunosc ca nu imi place, m-am schimbat. Mi-e greu sa spun ca poate m-am maturizat. Candva am gresit si am tot gresit in continuare, iar daca nu o faceam eu, o faceam oamenii din jurul meu. Asa am apucat sa realizez ca lumea din jur, oricat de mult ai vrea tu sa o faci sa para perfecta, nu o sa reusesti. E foarte gresu sa schimbi ceva la tine, dar sa schimbi o persoana? In schimbi ai posibilitatea de a-ti alege persoanele din jurul tau. Ai dreptul de a avea si de a alunga pe cine vrei in viata ta, cu sau fara argumente.Insa in totdeauna ar trebui sa gandesti inainte de a o face si nu odata, ci de zece ori. Evalueaza prietenia ta cu acea persoana, reia fiecare moment placut, comportament, vorbe, fapte si comparale. Apoi trage concluzia finala, caci atunci poti fi sigur de un raspuns corect si un argument coerent. Nu fa greseala asta. Nu te "arunca cu capul in fata", cum ar veni, caci poate candva vei regreta. Candva iti va fi dor, vrei vrea sa ii vorbesti, vrei vrea sa o privesti, sa o mangai si nu vei mai putea. Nu vei mai putea pentru ca ai lasat-o balta, ca ai fugit si nu ai lasat nimic in urma, decat frustrare praf, fum de tigara, scrum, lacrima, iar toate astea duc la tristete. Iar tu, indiferent, alergi ca un nebun in continuare fara sa privesti inapoi, iar cand obosesti, te tii de genunchi si tragi o privire in spate. Atunci realizezi ca nu ai ajuns nicaieri si ca poate ar trebui sa te intorci. Dar nu, incepi usor sa mergi mai departe, nu alergi, ci doar cu pasi marunti te indrepti undeva unde cu siguranta stii dinainte ca o sa vrei sa te intorci. Si traind cu acest gand, ajungi sa nu mai intorci privirea, ci sa incerci sa intorci tot trupul. La un moment dat te vei opri. Vei realiza ca esti intr-un loc neexploatat inca si o sa te ratacesti, fiindca in momentul cand ai plecat poate ti-ai lasat inima la ea. Si sufletul si mintea. Iar acum zabovesti ca o frunza purtata de vant in nestire, uscata, fara nici un viitor.

Dupa ani, mi-am dat seama ca am gresit, ca am fugit, ca nu am spus nimic, ca am fost las. Am realizat ca nu am stiut sa controlez acel sentiment de iubire, nu am stiut sa controlez fericirea, nu am stiut ce inseamna aceste lucruri, iar cand am ajuns in punctul negru a fiintei mele, am realizat ca undeva in trecut mi-am uitat inima, sufletul, zambetul, mintea. Am plecat intr-o agitatie, iar aceasta a dus si la lasarea zambetului meu in ochii tai. A dus la pierderea sentimentului adevarat de iubire in palmele tale. A dus la ratacirea mea printre persoane pe care oricat de mult as vrea sa le ascult nu pot, pentru ca mi-am lasat urechile langa buzele tale, nici sa le vad numai pot, caci ochii mei te cauta pe tine. 

Aseara ...

Stii, te-am visat azi noapte. Pareai vesela, aveai o stare de spirit ce imi aducea aminte de momentele in care eram doar noi doi. Mai chemat la tine sa ne lamurim in privita noastra. In prima faza am crezut ca glumesti sau ca faci asta doar ca sa te razbuni pe mine pentru ca te-am facut sa suferi. Eram total coplesit de situatie si pus intr-o postura ce nu credeam ca am sa mai fiu vreodata. Nu stiam ce sa fac, ma gandeam daca sa vin sau nu, iar daca vin ce sa-ti spun. Intr-un final am zis sa-mi ascult inima. Retrasa in partea intunecata a trupului meu am ascultat-o, iar raspunsul ei a fost pe cat de sincer pe atat de dureros pentru mintea mea. "Du-te si vorbeste-i, caci poate asa imi voi recupera si eu cealalta jumatate din mine..." Am ramas uluit si inecat in ganduri ce imi readucea trecutul in fata prin diferite moduri. Eram emotionat, iar sangele fierbea in mine. Simteam cum cutia toracica mi se dilata in timpul respiratiei iar aerul ce iesea din mine parea mai mult a foc. Imi ardeau urechile si simteam mancarimi in degete. Mintea incepea sa dezgroape intamplari de mult apuse si sentimente adanc ingropate. Asa ca am plecat spre tine. Am parcurs de atatea ori acest drum, dar parca astazi era din ce in ce mai lung. Ajung pe aleea ce duce spre scara ta cand din dreapta mea sub gardul de lemn un caine incepe a latra la mine, de imi zbuciuma toate frazele pe care le aveam pregatite in apararea mea. Iti dai seama ca cinci minute m-am oprit pentru a ma reculege. (Probabil ca acum am tresarit, ma gandesc). Ajung la scara ta si incerc a-mi aduce aminte numarul tau de la interfon. Zero unu, zero doi, zero trei... Clar nu mi-l mai aminteam, norocul a fost ca stai la partier si m-ai zarit pe geam in timp ce incercam sa-mi dau seama cu exactitate ce dracu faceam la scara ta. Mi-ai dat drumul la interfon si fac doi pasi. Ritmul inimii incepea sa anunte explozia ce urma sa vina. Eram in fata usii si inceapea-i a-mi intra in cap. Mereu incuiai usa cu o simpla ridicare de manier in sus. Sau iti place sa apesi acel buton de se aprindea luminita aceea albastra. Oh!. Incerc sa bat la usa cand deodata deschizi. Atunci a fost momentul critic in care o mare inconstienta psihica sa napustit asupra mea. Eram cuprins de dorinta de a te strange in brate, de a te saruta ca mai apoi sa te iau pe sus si sa ne trandim in patul care ne ducea dorul de atata timp. Dar toate acestea sau rezumat la un simplu si banal "Buna!" si acela spus cu jumatate de gura. Intru timid si incep a-mi reaminti momentele in care faceam parte din acel cadru. Mirosul tau, perusii, scaunul de langa tocul usii, canapeaua de pe holul de la intrare, balconul, covorul din sufragerie, cada. Tu!. Toate mi se pareau schimbate numai tu nu. Putin mai mica de statura, aceeasi coafura silueta, sani. Erai imbracata intr-o pereche de pataloni scurti, stramti, rosii si un tricou alb. Ma priveai, iar cand sa-ti spun tot ce aveam pe suflet, m-am trezit. M-am trezit ...

Mi-a ramas in minte modul in care te uitai la mine. Era ca si cum inca ma mai iubeai ...

Acum?

Voi mai credeti in visele voastre? Mai crede cineva in visul din copilarie? Cand ne faceam planul de zbor spre o viata de adult in care nu existau furtuni sau suferinte? Mai crezi in tine, in copilul ce era candva, cand care te rugai de mama sa iti cumpere si tie o minge cu care sa te poti juca, iar tu dupa primul sut o spargeai in trandafirii din fata casei? Apoi erai fugarit prin curte si din cauza mingii, care noua fiind ai distrus-o dintr-o clipire si din cauza trandafirilor de care bunica avea grija fiindca i-ai rupt. Tu mai crezi in copilul ala ce pleca pe dealul intins in cautare de fragi si venea acasa ros in jurul gurii si plini de tepi intrati sub piele. Mai crezi in copilul ce juca fotbal in curtea bisericii, pana venea preoteasa de ne alunga? Aceeasi curte in care ascunselea si intalnirile cu fetele de peste pod ne duce dorul acum...Mai crezi in copilul care strica boldurile mamei pentru a face carlige, iar maturile bunicii pentru pluta, ca mai apoi sa petreaca ore intregi la pescuit pe malul praului la  de langa casa? Mai crezi in copilul ce rupea odata pe luna acei tenesi cu crampoane din guma la fotbal, acelasi copil care construia in pamant orase, iar ca bani folosea frunze de malin?

Ma trezesc plictisit de mine, dezinteresat de capacitatile mele, nebierberit si cu un cos nesuferit exact in mijlocul fruntii si ma intreb: oare chiar mi-am pierdut orice speranta in mine? Stiu ca sunt puternic si pot, dar oare cand voi incerca sa pornesc la drum spre visele mele? Cand va veni clipa sa spun ca am facut ceva in viata asta si sa fiu multumit de mine. Ma ratacesc in continuare intre ganduri si planuri, vise, fapte. Ma ratacesc pentru ca nu am un punct de reper, nu stiu cand sa plec, pe unde sa o iau, cand sa ma opresc. Ma simt inca copilul de mai devreme, dar cu fericirea umbrita si dispret de sine.

As vrea..

As vrea sa o mai vad odata iesind din acel dus. Sa o vad cum se stranba din cauza gresiei reci, sa o aud din nou spunand ca sa ingrasat sau daca o mai iubesc. As vrea sa ii pot mirosi din nou parul ud, plin de calcar, spalat cu samponul meu barbatesc, sau pielea ei fina, de care nu ma saturam sa o gust oricand imi treceam buzele pe umarul ei gol. Sa ii ma joc cu degetele pe pielea ei, sa fac un labirind prin care sanii ei erau singura cale de iesire. Sa fac un pod din coloane ei vertebrala de pe care sa sar intr-un ocean de vise pe care noi il construisem, ca mai apoi sa ma inec in gandurile ei pline de ... de nu stiu. Mereu si le-a ascuns de mine.
As vrea sa ii mai simt inca o data trupul aproape perfect structurat, sa o mangai usor pe solduri, ca mai apoi sa tresara. Imi placea sa o gadil, iar cand se excita imi tragea un zambet demonic, din care cu siguranta rezulta o seara nebuna de dragoste. Sa zburam impreuna prin aceasta lume era singura noastra cale de salvare, sa ne imaginam strada laturalnica pe care noi sa o parcugem paralel cu ceilalti oameni. Unde-i acea strada acum? ...